Paradisul infernal

Am mai fost de trei ori in Yucatan dar de fiecare data am ocolit cu intenție Cancun. Prea mare, prea uzina de turism, prea mult beton, prea puțin Mexic. Anul ăsta, daca tot voiam « sa vedem si altceva », am pus Cancun-ul pe lista. Nu mult, doar doua zile. De ajuns ca sa-l scot definitiv de pe toate listele de « must see » in vacanta.

Cancun e un fost sat de pescari cu vreo 100 de locuitori in anii 70 transformat peste noapte într-un monstru turistic cu aproape 1 milion de locuitori + inca 15 milioane de turiști pe an. Majoritatea sunt nord americani amatori de fiesta in all inclusive. (Intr-un fel e mai bine asa, macar sunt toti in acelasi loc si mai ușor de ocolit 🙂

Sunt de fapt 2 Cancun-uri. Unul e zona hoteliera adica o fâșie de plaja dintre marea Caraibelor si o laguna cu nume imposibil (nu, nu e Coco Bongo!). Zeci de km de enorme hoteluri all inclusive care blochează vederea la mare si accesul la plaja. Un dezastru estetic care nu vine singur ci impreună cu unul sonor (muzica, scutere, motoare).

Celălalt Cancun e zona urbana, un oraș plat, construit la repezeala, fara cartiere tipice, fără logică, o aglomerare de clădiri in jurul unui bulevard. Alt dezastru vizual pe lângă unul social (se zice că sunt de 3x mai multe sinucideri decât in restul Mexicului).

Hotelul nostru e in zona urbana la doi pași de piata Las Palapas, singurul loc care aduce oarecum a « mexican », cu street food, bere, miros de tamales si mariachi live. Aici am mâncat primul tacos in prima seară de Mexic ceea ce mi-a amintit că mexicanilor nu lipsește doar noțiunea timpului ci si aceea a gustului (ne)iute!!:)

In zona hoteliera am mers in primul rand din curiozitate ca să văd la fata locului enormitatea produsa de turismul de masa, apoi pentru că voiam sa vedem muzeul maya si nu in ultimul rand ca să vedem marea… nu?! Doar (si) de asta am venit pana aici.

Hotelurile sunt asa cum le așteptam, imensități dizgrațioase de beton întrerupte din când in când de magazine, McDonald’s-uri si KFCuri.

Am bifat repede si momentul cultural de la muzeul maya, principala atracție au fost vreo 2 iguane care se încălzeau la soare pe cele 2 pietre care au mai ramas pe aici din piramidele mayase.

Marea! Ca sa ajungem la ea a trebuit sa traversăm un parking, un hotel de dimensiunile Versailles-ului, 3 piscine si o plajă privata. Din păcate post-cardul caraibean cu nisipul alb si marea turcoaz era stricat de vânt, valuri si alge.

Zona hoteliera, adios.

Zona urbana e ceva mai prietenoasă deși nu are prea multe de oferit. 2 piețe și cam atât. Am văzut doar una dintre ele, Piața 23. Cealaltă se numește Piața 28. Da, e cu numere, nu v-am spus că e oraș fără personalitate? Nimic memorabil poate doar mirosul de carne cruda lăsată prea mult în soare dar pe ala chiar insist sa nu mi-l mai amintesc.

Momentele plăcute ale zilei au fost transportul cu « collectivo », (un fel de maxi taxi locale care merg cu uși deschise, opresc pe unde apucă și iau viraje ca in manejurile de la Disney) si reîntâlnirea cu marea iubire americană, Walmart…

PS nu, n-am aflat ce e CocoBongo!

Urmarea: Coco Bongo – breaking news